ORIZONTAL : 1) Un fel de duh care induce sentimentul iubirii în sufletul tinerelor fete, motiv folcloric modificat de marele nostru poet, făcând din acel strigoi un voinic frumos, care odată îndrăgostit de fata de împărat e capabil de sentimente puternice –Poemul începe cu descrierea unui castel singuratic dintr-un vârf de munte, spre care un tânăr urcă cu greu, aşezând genunchi şi mâna când pe-un colţ, când pe- ... colţ.2) Spicuim din replica lui Călin, fiul: ... –mi spune câteodată, de-o întreb: a cui-s... ?– Îndrăgostită de zburător, fata cugetă: dacă ochii mei îmi plac, / E temeiul că... , fericit pe el îl fac. 3) Introducere în etică! – În ultima parte a poeziei, nunţii împărăteşti i se alătură o nuntă din lumea măruntă a gâzelor: Vin ţânţarii lăutarii, gândăceii, cărăbuşii, / Iar... viorică i-aştepta-ndărătul uşii. 4) Autorul foloseşte, ca mod de expunere,descrierea, apelând la elementele din recuzita romantismului: Pe un deal răsare... ca o vatră de jăratic, / Rumenind străvechii codri şi castelul singuratic – Pierderea trecătoare a cunoştinţei. 5) Călin şi Fata de împărat în toiul nunţii – O, tu crai cu barba-n noduri ca şi câlţii când nu-i perii, / Tu în cap nu... grăunţe, numai pleavă şi puzderii. – După ce se îndrăgosteşte de fată, voinicul lipseşte o vreme îndelungată: Şapte... de când plecat-ai, zburător cu negre plete. 6) Asistăm la o splendidă metaforă în tabloul regăsirii celor doi îndrăgostiţi: Ea ridică somnoroasă lunga genelor... – Fata plânge pentru că iubitul a părăsit-o: Toată... la fereastră, suspinând nu spui nimica (neart.) – Etc.! 7) Localitate japoneză – Poemul impresionează prin imagini vizuale, auditive şi motorii, ca de exemplu: Apoi noaptea lor... , a lor dulce vecinicie, / Ce uşor se mistuieşte prin plânsorile pustie. 8) Cec! – Din portretul prinţesei adormite: Trupul alb în goliciunea-i, curăţia ei de fată, / Răsfiratul păr de... peste perini se-mprăştie – Osie! 9) Râs! – Întins la pământ (fam.) – Epocă. 10) Poemul începe cu un gazel din care aflăm: Tu auzi păşind în tindă / E... care vine – Dragostea celor doi. 11) Cei şapte ani de absenţă a zburătorului, când fata e alungată de la curte şi rătăceşte prin păduri, unde va naşte un copil de prinţ – Intrarea tainică în odaia fetei e descrisă astfel: Au ajuns să rupă gratii... – a une bolţi / şi pe-a degetelor vârfuri în iatacul tăinuit (masc., sing.). 12) În vremea de acum – Aflăm despre împărat: Mult bogat ai fost... , mult rămas-ai tu sărac.
|
VERTICAL: 1) În
ultima parte a poemului, autorul descrie o nuntă împărătească, la care sunt
învitaţi eroii din basmele populare: Au venit
ca să serbeze nunta gingaşei mirese: / Feţi-frumoşi cu păr de aur, ... cu solzii de oţele –
Eminescu prezintă motivul comuniunii om-natură, pe care îl cunoaştem dintr-o
renumită baladă populară, publicată pentru prima dată de V. Alecsandri, în
1850. 2) Din tabloul artistic al fetei,
care doarme zâmbind, reţinem: Sub
pleoapele închise globii ochilor se...
/ Braţul ei atârnă leneş peste marginea de pat. – S-au făcut
ca ceara albă faţa roşă ca un... – Coasta pe care o urcă
tânărul, acăţat de pietre supre. 3)
Unitate Militară – Sentimental şi emotiv, precum fragmentul
în care tânăra îndrăgostită cheamă fiinţa iubită: zburător
cu negre plete, vin la noapte de mă fură – Blocul
Muncitoresc-Ţărănesc (siglă). 4)
Deznodământul fericit se desfăşoară într-un peisaj paradisiac, unde au loc
două nunţi: cea a lui Călin cu fata de împărat şi cea a gâzelor: Pare că şi trunchii vecinici poartă suflete sub
coajă, / Ce suspină printre... cu a
glasului lor vrajă (sing.)
– Moment. 5) Călin îşi uită misiunea de „zburător” şi se întoarce la fiinţa
iubită: El din patu-i o ridică şi pe pieptul
lui şi-o pune, / ... –i zvâcneşte
tare, viaţa-i parcă se răpune – Cal dobrogean. 6)
Germania, unde Eminescu studiază romantismul fantastic european – Pentru a lumina bucuria iubirii celor doi
tineri, poetul introduce un tablou fermecător al nunţii din lumea măruntă a
gâzelor, în care se remarcă un greier galant: El
tuşeşte, îşi încheie haina plină de şireturi: / - Să iertaţi, boieri, ca
nunta s-o pornim şi noi... 7) Veche unitate de măsură (pl.) –
Bună! – Luna! 8) Poemul din titlul nostru constituie o creaţie pe motive folclorice în care poetul adaugă ambianţa de puritate, senzualitate şi dăruire – Joc de cuvinte. 9) Sud-Sud Est – Ioan Slavici - Incursiune.
|
Dicţionar: IRI, BMT, OCE, SSE, OIT.
ALTE CAREURI CU EMINESCU
Consultarea textului
| Gazel Toamna frunzele colindă, Sun-un grier sub o grindă, Vântul jalnic bate-n geamuri Cu o mână tremurândă, Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. Ce tresari din vis deodată? Tu auzi păşind în tindă - E iubitul care vine De mijloc să te cuprindă Şi în faţa ta frumoasă O să ţie o oglindă, Să te vezi pe tine însăţi Visătoare, surâzândă. I Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic, Rumenind străvechii codri şi castelul singuratic Ş-ale râurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot - De departe-n văi coboară tânguiosul glas de clopot; Pe deasupra de prăpăstii sunt zidiri de cetăţuie, Acăţat de pietre sure un voinic cu greu le suie; Aşezând genunchi şi mână când pe-un colţ, când pe alt colţ, Au ajuns să rupă gratii ruginite-a unei bolţi Şi pe-a degetelor vârfuri în ietacul tăinuit Intră - unde zidul negru într-un arc a-ncremenit. Ci prin flori întreţesute, printre gratii luna moale Sfiicioasă şi smerită şi-au vărsat razele sale; Unde-ajung par văruite zid, podele, ca de cridă, Pe-unde nu - părea că umbra cu cărbune-i zugrăvită. Iar de sus pân-în podele un painjen prins de vrajă A ţesut subţire pânză străvezie ca o mreajă; Tremurând ea licureşte şi se pare a se rumpe, Încărcată de o bură, de un colb de pietre scumpe. După pânza de painjen doarme fata de-mpărat; Înecată de lumină e întinsă în crivat. Al ei chip se zugrăveşte plin şi alb: cu ochiu-l măsuri Prin uşoară-nvineţire a subţirilor mătăsuri; Ici şi colo a ei haină s-a desprins din sponci ş-arată Trupul alb în goliciunea-i, curăţia ei de fată. Răsfiratul păr de aur peste perini se-mprăştie, Tâmpla bate liniştită ca o umbră viorie, Şi sprâncenele arcate fruntea albă i-o încheie, Cu o singură trăsură măiestrit le încondeie; Sub pleoapele închise globii ochilor se bat, Braţul ei atârnă leneş peste marginea de pat; De a vârstei ei căldură fragii sânului se coc, A ei gură-i descleştată de-a suflării sale foc, Ea zâmbind îşi mişcă dulce a ei buze mici, subţiri; Iar pe patu-i şi la capu-i presuraţi-s trandafiri. Iar voinicul s-apropie şi cu mâna sa el rumpe Pânza cea acoperită de un colb de pietre scumpe: A frumseţii haruri goale ce simţirile-i adapă, Încăperile gândirii mai nu pot să le încapă. El în braţe prinde fata, peste faţă i se-nclină, Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină, Şi inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic - Ş-apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic. II Ea a doua zi se miră cum de firele sunt rupte, Şi-n oglind-ale ei buze vede vinete şi supte - Ea zâmbind şi trist se uită, şopoteşte blând din gură: - Zburător cu negre plete, vin' la noapte de mă fură. III Fiecine cum i-e vrerea, despre fete samă deie-şi - Dar ea seamănă celora îndrăgiţi de singuri ei-şi. Şi Narcis văzându-şi faţa în oglinda sa, izvorul, Singur fuse îndrăgitul, singur el îndrăgitorul. Şi de s-ar putea pe dânsa cineva ca să o prindă, Când cu ochii mari, sălbateci se priveşte în oglindă, Subţiindu-şi gura mică şi chemându-se pe nume Şi fiindu-şi sie dragă cum nu-i este nime-n lume, Atunci el cu o privire nălucirea i-ar discoasă Cum că ea - frumoasa fată - a ghicit că e frumoasă. Idol tu! răpire minţii! cu ochi mari şi părul des, Pentr-o inimă fecioară mândru idol ţi-ai ales! Ce şopteşte ea în taină când priveşte cu mirare Al ei chip gingaş şi tânăr, de la cap pân' la picioare? "Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburător Şi strângându-l tare-n braţe, era mai ca să-l omor... Şi de-aceea când mă caut în peretele de-oglinzi, Singurică-n cămăruţă braţe albe eu întinz Şi mă-mbrac în părul galben, ca în strai uşor ţesut, Şi zărind rotundu-mi umăr mai că-mi vine să-l sărut. Şi atunci de sfiiciune mi-iese sângele-n obraz - Cum nu vine zburătorul ca la pieptul lui să caz? Dacă boiul mi-l înmlădiiu, dacă ochii mei îmi plac, E temeiul că acestea fericit pe el îl fac. Şi mi-s dragă mie însămi pentru că-i sunt dragă lui - Gură tu! învaţă minte, nu mă spune nimărui, Nici chiar lui, când vine noaptea lângă patul meu tiptil, Doritor ca o femeie şi viclean ca un copil!" IV Astfel vine-n toată noatea zburător la al ei pat. Se trezi din somn deodată de sărutu-i fermecat; Şi atuncea când spre uşă el se-ntoarce ca să fugă, Ea-l opreşte-n loc cu ochii şi c-o mult smerită rugă: - O, rămâi, rămâi la mine, tu, cu viers duios de foc, Zburător cu plete negre, umbră fără de noroc Şi nu crede că în lume, singurel şi rătăcit, Nu-i găsi un suflet tânăr ce de tine-i îngrădit. O, tu umbră pieritoare, cu adâncii, triştii ochi, Dulci-s ochii umbrei tale - nu le fie de diochi! El s-aşează lângă dânsa şi o prinde de mijloc, Ea şopteşte vorbe arse de al buzelor ei foc: - O, şopteşte-mi - zice dânsul - tu cu ochii plini d-eres Dulci cuvinte ne'nţelese, însă pline de-nţeles. Al vieţii vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i, Şi-l visez, când cu-a mea mână al tău braţ rotund îl pipăi, Când pui capul tu pe pieptu-mi şi bătăile îi numeri, Când sărut cu-mpătimire ai tăi albi şi netezi umeri Şi când sorb al tău răsuflet în suflarea vieţii mele Şi când inima ne creşte de un dor, de-o dulce jele; Când pierdută razimi fruntea de-arzătorul meu obraz, Părul tău bălai şi moale de mi-l legi după grumaz, Ochii tăi pe jumătate de-i închizi, mi-ntinzi o gură, Fericit mă simt atuncea cu asupra de măsură. Tu!!... nu vezi... nu-ţi aflu nume... Limba-n gură mi se leagă Şi nu pot să-ţi spun odată cât - ah! cât îmi eşti de dragă! Ei şoptesc, multe şi-ar spune şi nu ştiu de-unde să-nceapă, Căci pe rând şi-astupă gura când cu gura se adapă; Unu-n braţele altuia, tremurând ei se sărută, Numai ochiul e vorbareţ, iară limba lor e mută, Ea-şi acopere cu mâna faţa roşă de sfială, Ochii-n lacrimi şi-i ascunde într-un păr ca de peteală. V S-au făcut ca ceara albă faţa roşă ca un măr, Şi atâta de subţire, să o tai c-un fir de păr. Şi cosiţa ta bălaie o aduni la ochi plângând, Inimă făr' de nădejde, suflete bătut de gând. Toată ziua la fereastră, suspinând, nu spui nimică, Ridicând a tale gene, al tău suflet se ridică; Urmărind pe ceruri limpezi cum pluteşte-o ciocârlie, Tu ai vrea să spui să ducă către dânsul o solie, Dar ea zboară... tu cu ochiul plutitor şi-ntunecos Stai cu buze discleştate de un tremur dureros. Nu-ţi mai scurge ochii tineri, dulcii cerului fiaştri. Nu uita că-n lacrimi este taina ochilor albaştri. Stele rare din tărie cad ca picuri de argint, Şi seninul cer albastru mândru lacrimile-l prind; Dar dacă ar cădea toate, el rămâne trist şi gol, |
N-ai putea să faci cu ochii înălţimilor ocol - Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de râu Nu-i ca noaptea cea mocnită şi pustie din sicriu; Şi din când în când vărsate, mândru lacrimile-ţi şed, Dar de seci întreg izvorul, atunci cum o să te văd? Prin ei curge rumenirea, mândră, ca de trandafiri, Şi zăpada viorie din obrajii tăi subţiri - Apoi noaptea lor albastră, a lor dulce vecinicie, Ce uşor se mistuieşte prin plânsorile pustie... Cine e nerod să ardă în cărbuni smarandul rar Ş-a lui vecinică lucire s-o strivească în zadar? Tu-ţi arzi ochii şi frumseţa... Dulce noaptea lor se stinge, Şi nici ştii ce pierde lumea. Nu mai plânge, nu mai plânge! VI O, tu crai cu barba-n noduri ca şi câlţii când nu-i perii, Tu în cap nu ai grăunţe, numai pleavă şi puzderii. Bine-ţi pare să fii singur, crai bătrân fără de minţi, Să oftezi dup-a ta fată, cu ciubucul între dinţi? Să te primbli şi să numeri scânduri albe în cerdac? Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac! Alungat-o-ai pe dânsa, ca departe de părinţi În coliba împistrită ea să nasc-un pui de prinţ. În zadar ca s-o mai cate tu trimiţi în lume crainic, Nimeni n-a afla locaşul unde ea s-ascunde tainic. VII Sură-i sara cea de toamnă; de pe lacuri apa sură Înfunda mişcarea-i creaţă între stuf la iezătură; Iar pădurea lin suspină şi prin frunzele uscate Rânduri, rânduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate. De când codrul, dragul codru, troienindu-şi frunza toată, Îşi deschide-a lui adâncuri, faţa lunei să le bată, Tristă-i firea, iară vântul sperios vo creangă farmă - Singuratece izvoare fac cu valurile larmă. Pe potica dinspre codri cine oare se coboară? Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o măsoară. Şapte ani de când plecat-ai, zburător cu negre plete, Ş-ai uitat de soarta mândrei, iubitoarei tale fete! Şi pe câmpul gol el vede un copil umblând desculţ Şi cercând ca să adune într-un cârd bobocii mulţi. - Bună vreme, măi băiete! - Mulţumim, voinic străin! - Cum te cheamă, măi copile? - Ca pe tată-meu - Călin; Mama-mi spune câteodată, de-o întreb: a cui-s, mamă? "Zburătoru-ţi este tată şi pe el Călin îl cheamă." Când l-aude, numai dânsul îşi ştia inima lui, Căci copilul cu bobocii era chiar copilul lui. Atunci intră în colibă şi pe capătu-unei laiţi, Lumina cu mucul negru într-un hârb un roş opaiţ; Se coceau pe vatra sură două turte în cenuşă, Un papuc e sub o grindă, iară altul după uşă; Hârâită, noduroasă, stă în colb râşniţa veche, În cotlon torcea motanul, pieptănându-şi o ureche; Sub icoana afumată unui sfânt cu comănac Arde-n candel-o lumină cât un sâmbure de mac; Pe-a icoanei policioară, busuioc şi mint-uscată Umplu casa-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată; Pe cuptiorul uns cu humă şi pe coşcovii pereţi Zugrăvit-au c-un cărbune copilaşul cel isteţ Purceluşi cu coada sfredel şi cu beţe-n loc de labă, Cum mai bine i se şede unui purceluş de treabă. O beşică-n loc de sticlă e întinsă-n ferestruie Printre care trece-o dungă mohorâtă şi gălbuie. Pe un pat de scânduri goale doarme tânăra nevastă În mocnitul întuneric şi cu faţa spre fereastă. El s-aşează lângă dânsa, fruntea ei o netezeşte, O desmiardă cu durere, suspinând o drăgosteşte, Pleacă gura la ureche-i, blând pe nume el o cheamă, Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă, Spăriet la el se uită... i se pare că visează, Ar zâmbi şi nu se-ncrede, ar răcni şi nu cutează. El din patu-i o ridică şi pe pieptul lui şi-o pune, Inima-i zvâcneşte tare, viaţa-i parcă se răpune. Ea se uită, se tot uită, un cuvânt măcar nu spune, Râde doar cu ochii-n lacrimi, spărietă de-o minune, Ş-apoi îi suceşte părul pe-al ei deget alb, subţire, Îşi ascunde faţa roşă l-a lui piept duios de mire. El ştergarul i-l desprinde şi-l împinge lin la vale, Drept în creştet o sărută pe-al ei păr de aur moale Şi bărbia i-o ridică, s-uită-n ochii-i plini de apă, Şi pe rând şi-astupă gura, când cu gura se adapă. VIII De treci codri de aramă, de departe vezi albind Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint. Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt, Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet; Pare că şi trunchii vecinici poartă suflete sub coajă, Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă. Iar prin mândrul întuneric al pădurii de argint Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind; Ele trec cu harnici unde şi suspină-n flori molatic, Când coboară-n ropot dulce din tăpşanul prăvălatic, Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace, În cuibar rotind de ape, peste care luna zace. Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline, Umplu aerul văratic de mireasmă şi răcoare A popoarelor de muşte sărbători murmuitoare. Lângă lacul care-n tremur somnoros şi lin se bate, Vezi o masă mare-ntinsă cu făclii prea luminate, Căci din patru părţi a lumii împăraţi şi-mpărătese Au venit ca să serbeze nunta gingaşei mirese; Feţi-frumoşi cu păr de aur, zmei cu solzii de oţele, Cititorii cei de zodii şi şăgalnicul Pepele. Iată craiul, socru-mare, rezemat în jilţ cu spată, El pe capu-i poartă mitră şi-i cu barba pieptănată; Ţapăn, drept, cu schiptru-n mână, şede-n perine de puf Şi cu crengi îl apăr pagii de muscuţe şi zăduf... Acum iată că din codru şi Călin mirele iese, Care ţine-n a lui mână mâna gingaşei mirese. Îi foşnea uscat pe frunze poala lungă-a albei rochii, Faţa-i roşie ca mărul, de noroc i-s umezi ochii; La pământ mai că ajunge al ei păr de aur moale, Care-i cade peste braţe, peste umerele goale. Astfel vine mlădioasă, trupul ei frumos îl poartă. Flori albastre are-n păru-i şi o stea în frunte poartă, Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare, mândrul soare, şi pe nună, mândra lună. Şi s-aşează toţi la masă, cum li-s anii, cum li-i rangul, Lin vioarele răsună, iară cobza ţine hangul. Dar ce zgomot se aude? Bâzâit ca de albine? Toţi se uită cu mirare şi nu ştiu de unde vine, Până văd păinjenişul între tufe ca un pod, Peste care trece-n zgomot o mulţime de norod. Trec furnici ducând în gură de făină marii saci, Ca să coacă pentru nuntă şi plăcinte, şi colaci; Şi albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur, Ca cercei din el să facă cariul, care-i meşter faur. Iată vine nunta-ntreagă - vornicel e-un grierel, Îi sar purici înainte cu potcoave de oţel; În veşmânt de catifele, un bondar rotund în pântec Somnoros pe nas ca popii glăsuieşte-ncet un cântec; O cojiţă de alună trag locuste, podu-l scutur, Cu musteaţa răsucită şede-n ea un mire flutur; Fluturi mulţi, de multe neamuri, vin în urma lui un lanţ, Toţi cu inime uşoare, toţi şăgalnici şi berbanţi. Vin ţânţarii lăutarii, gândăceii, cărăbuşii, Iar mireasa viorică i-aştepta-ndărătul uşii. Şi pe masa-mpărătească sare-un greier, crainic sprinten, Ridicat în două labe, s-a-nchinat bătând din pinten; El tuşeşte, îşi încheie haina plină de şireturi: - Să iertaţi, boieri, ca nunta s-o pornim şi noi alături. |
Poemul Călin are
ca temă motivul zburătorului. Zburătorul este, în concepţia poporului nostru,
un personaj fantastic, care poate lua diferite înfăţişări. El se aratăpe
înserat tinerelor fete, le determină să se îndrăgostească de el şi apoi
dispare. Motivul a constituit punctul de plecare pentru multe creaţii literare
cum ar fi: Zburătorul de Ion Heliade Rădulescu, Sburătorul, Crai Nou de
Vasile Alecsandri, Luceafărul de Mihail Eminescu, care au, din această
cauză, un profund specific naţional. Poezia
este romantică, fiindcă are ca subiect o poveste de dragoste, de fapt o
dezvoltare a motivului popular al Zburătorului. Se arată, astfel, preţuirea
pentru folclor specificăromanticilor. Eroii poemului sunt profund romantici.
Eroina este excepţionalăprin frumuseţea ei fizică, dar şi spirituală.
Zburătorul este un personaj fantastic, deci romantic. Călin este un erou
excepţional, fiindcă este construit la punctul de interferenţă.dintre motivul
Zburătorului şi un prinţsau un voinic din basmele populare, dacă nu chiar cu
Făt-Frumos, adică Sfântul Soare, ca în Luceafărul. Ideea realizării
acestui poem îi este dată de versificarea basmului Călin Nebunul. Eminescu
abandonează firul narativ din basmul amintit şi creeazăun poem romantic,
alcătuit din opt fragmente, lăsând pe cititor să participe, cu fantezia lui, la
umplerea spaţiilor dintre acestea. Primul fragment aduce un decor romantic cu
un castel, în carejiăjrj^dejm voinic, spre a cuceri inima frumoasei fete de
împărat, ascunsă în iatacul tăinuit. În fragmentul al doilea, fata de împărat
constată efectele venirii Zburătorului şi în taină îl cheamă: — „Zburător cu
negre plete, vin’ la noapte de mă fură”. Ascensiunea sentimentului de
iubire în sufletul fetei de împărat o remarcăm în fragmentul al treilea, când
eroina se contemplă,asemeni lui Narcis, în oglindă şi constată că este
frumoasă: „Cum că ea —frumoasa fată — a ghicit că e frumoasă”. Avem o evaziune în basm, dar, în acelaşi
timp, în vis: „Al vieţii vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i” iar
unitatea o dă trăirea sentimentului de iubire. Clipele de bucurie sunt urmate
de cele de durere din fragmentul cinci. Zburătorul, potrivit destinului său,
trebuie să dispară. Fata de împărat, părăsită, trăieşte clipe dramatice: „S-au
făcut ca ceara albă. faţa roşă ca un măr”. Ea este alungată, dar mai apoi
şi bătrânul crai, „cu barba-n noduri”, trimite zadarnic crainici ca s-o
găsească şi s-o aducă înapoi. în fragmentul al şaptelea, Zburătorul se întoarce
sub forma unui voinic, numit Călin. El găseşte fata după şapte ani într-o
colibă, unde trăia ascunsă cu băiatul ei. Este o evaziune romantică în
natură,dar în acelaşi timp, prin descrierea realistă, un fragment din viaţa
socială.Fragmentul al optulea este cel mai bine realizat, sub aspect poetic, şi
cuprinde nunta din codru dintre Călin şi fata de împărat. Este un fragment de
basm, dublat de o nuntă alegorică între un fluture şi o floare {„mireasa
viorica’), alegorie care ar vrea sădefinească parcă iubirea prin metafora „un
fluture pe-o floare”. Fragmentul al
optulea din poemul Călin (file din poveste) construieşte o imagine a
unei nunţi, ca în basmele populare, aşa cum o va relua George Coşbuc, în Nunta
Zamfirei, cu alte mijloace artistice. Este un tablou romantic, sugerând
mitul comuniunii dintre om şi natură. Astfel, „Pare-că şi trunchii veciniei
poartă suflete sub coajă, /Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă”. Masa
împărătească este lângă codru, lângă lac şi adunăîmpăraţi şi împărătese, veniţi
„din patru părţi a lumii” „Feţi-frumoşi cu păr de aur, zmei cu solzii de
oţele, / Cititorii cei de zodii şi şăgalnicul Pepele”. Craiul este gătit cu
mitră,cu schiptru şi şade pe perine de puf. Nunul mare este mândrul soare, iar
nunăeste mândra lună, sugerând o imagine din Mioriţa,dar mai ales din
balada populară Soareleşi Luna, ceea ce dă poeziei un profund caracter
de specific naţional. Modelul de frumuseţe, în concepţia poporului român, este
mireasa prinţesă. Ea are „păr de aur moale”, faţa îi este „roşie ca
mărul”, „o stea în frunte poartă”. Florile albastre, pe care le are în păr,
sugerează imaginea iubitei din poezia Floare albastră a lui Mihail Eminescu. Alegoria nunţii gâzelor sugereazăpregătirea
şi desfăşurarea nunţii împărăteşti. Furnicile duc sacii de faină, ca să coacă
pentru nuntă pâine şi colaci. Albinele aduc miere, cariul face cercei,
greierele este vornic, un bondar zice un cântec, fluturele este mirele, alţi
fluturi îi fac o suită, ţânţarii joacă rolul de lăutari, mireasă este o floare
delicată, viorica. Felul în care mireasa viorica îşi aşteaptă sfioasă, în dosul
uşii, mirele este o atitudine umană. Un greier crainic sprinten sare pe masa
împărătească şi-şi cere iertare pentru faptul că pornesc şi gâzele o nuntă alături. Alegoria nunţii gâzelor are o nuanţăironică.
Fluturii sunt „şăgalnicişi berbanţi”, bondarul„rotund în pântec /
Somnoros pe nas ca popii glăsuieşte-ncet un cântec”, fluturele mire are„musteaţa
răsucită”. Este o subtilă notă de critică socială, cu aluzii evidente la
epocă. Se poate face o analogie cu poezia Concertul în luncă de Vasile
Alecsandri. Alegoria este un procedeu venit din literatura clasicistă. Găsim
deci şi în această poezie romantică elemente de realism şi de clasicism. Stilul eminescian se caracterizează printr-un
imaginar romantic de basm, prin originalitate şi muzicalitate, prin
simplitateşi profunzime, prin specific naţional, prin marea varietate a mijloacelor
de versificaţie. Pentru a construi imaginea feerică de basm a nunţii, în codru,
Eminescu utilizează metafore ca: „iarba…de omăt”, „codride aramă”, „pădurii
de argint”, „cuibar rotind de ape”,„bulgări fluizi”, dar şi personificări: „trunchii
veciniei poartă suflete sub coajă / Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor
vrajă”, „Lângă lacul care-n tremur somnoros şi lin se bate”, „suspină-n flori
molatic”pentru a sugera profunda comuniune dintre om şi natură. Epitetele
au o deosebită expresivitate: „Faţa-i roşie ca mărul”, „păr de aur moale”,
„foşnea uscat”, „bulgări fluizi”,„şăgalnicul Pepele”, „ţapăn, drept”, „somnoros
şi lin se bate”, fiindcă ele sunt integrate în structura unor metafore şi a
unor metonimii, sau au sunete care dau asonante. Metonimiile sugerează, prin efecte, cauzele
care le-au produs: „denoroc i-s umezi ochii”, „Faţa-i roşie ca mărul”,
„lacul… se bate”, împletindu-se cu metafore, epitete şi personificări ca în
expresiile poetice: „împlu aerul văratic de mireasmă şi răcoare”. „In cuibar
rotind de ape, peste care luna zace”, „sar în bulgări fluizi”, „curg în râuri
sclipitoare”. Din această împletire a mijloacelor de stil rezultă expresii
specifice lui Eminescu, rezultă acea originalitate şi densitate a stilului. Alegoria nunţii sugereazăcomportamentul uman
cu vădit caracter de umor spre a obţine, prin contrast, o paralelă între
excepţionalitatea eroilor romantici şi caracterul de duzină, de gâze, al
eroilor de tip social: „vornicele– un grierel” „ţânţarii lăutarii”, „Cu
musteaţa răsucită şede-n ea un mire flutur” fluturii sunt „şăgalnicişi
berbanţi”, bondarul somnoros este „rotund în pântec” ş\ pare a rosti
un cântec, albinele ca nişte femei harnice aduc miere, în timp ce furnicile,
asemeni unor servitoare „ducând în gură de taină marii saci”, coc pentru
nuntă„şi plăcinte, şi colaci”. Eminescu
ştie să dea valoare elementelor de versificaţie, utilizând rima rară:
oţele-Pepele, răstoace-zace, rima asonantă: omăt-tămâiet, rima variată, adică
verb cu substantiv: pună-lună,rima bogată: rangul-hangul, sprinten-pinten, rima
interioară: iiuiki lună,mare-soare, precum şi cuvinte cu valoare onomatopeică: „murmuitoare”,
„băzâit”. Apropierea de limbajul
popular se face, folosind cuvinte ca: „omăt”,„colb”, „hangul”, „zdrumicate”
„răstoace”. Găsim o abundenţă de elemente narative şi de dialog, care dau
un caracter spontan stilului.
Solutia careului: Atat de frageda
1
a
|
2
d
|
3
m
|
4
i
|
5
r
|
6
a
|
8
a
|
9
t
|
10
a
|
11
t
|
||
2
M
|
E
|
I
|
A
|
T
|
A
|
S
|
A
|
R
|
E
|
A
|
|
3
O
|
S
|
B
|
R
|
A
|
T
|
E
|
E
|
M
|
A
|
||
4
R
|
E
|
C
|
I
|
R
|
O
|
M
|
A
|
N
|
A
|
||
R
|
E
|
N
|
U
|
N
|
T
|
A
|
R
|
E
|
A
|
||
6
S
|
T
|
R
|
S
|
A
|
N
|
A
|
I
|
P
|
|||
7
C
|
E
|
C
|
O
|
M
|
A
|
T
|
A
|
S
|
A
|
||
8
R
|
D
|
A
|
R
|
B
|
O
|
R
|
A
|
T
|
R
|
||
9
I
|
E
|
R
|
T
|
E
|
T
|
E
|
T
|
O
|
I
|
||
10
E
|
C
|
I
|
M
|
A
|
I
|
M
|
O
|
R
|
T
|
||
11
R
|
A
|
S
|
A
|
I
|
V
|
I
|
E
|
T
|
I
|
I
|
|
12
I
|
N
|
C
|
R
|
E
|
D
|
E
|
R
|
E
|
C
|
E
|
