sâmbătă, 22 decembrie 2012

CALIN (file din poveste) de M.Eminescu, in cuvinte incrucisate

    

      Toate materialele şi uneltele lui Eminescu n-ar da nimic în mâinile altuia, fiindcă izvorul tainic al efluviilor eminesciene e ascuns undeva, departe, în pădurea subconştiinţei lui. G.Calinescu                        

ORIZONTAL : 1) Un fel de duh care induce sentimentul iubirii în sufletul tinerelor fete, motiv folcloric modificat de marele nostru poet, făcând din acel strigoi un voinic frumos, care odată îndrăgostit de fata de împărat e capabil de sentimente puternice –Poemul începe cu descrierea unui castel singuratic dintr-un vârf de munte, spre care un tânăr urcă cu greu, aşezând genunchi şi mâna când pe-un colţ, când pe- ... colţ.2) Spicuim din replica lui Călin, fiul: ... –mi spune câteodată, de-o întreb: a cui-s... ?– Îndrăgostită de zburător, fata cugetă: dacă ochii mei îmi plac, / E temeiul că... , fericit pe el îl fac. 3) Introducere în etică! – În ultima parte a poeziei, nunţii împărăteşti i se alătură o nuntă din lumea măruntă a gâzelor: Vin ţânţarii lăutarii, gândăceii, cărăbuşii, / Iar... viorică i-aştepta-ndărătul uşii. 4) Autorul foloseşte, ca mod de expunere,descrierea, apelând la elementele din recuzita romantismului: Pe un deal răsare... ca o vatră de jăratic, / Rumenind străvechii codri şi castelul singuratic – Pierderea trecătoare a cunoştinţei. 5) Călin şi Fata de împărat în toiul nunţii – O, tu crai cu barba-n noduri ca şi câlţii când nu-i perii, / Tu în cap nu... grăunţe, numai pleavă şi puzderii. – După ce se îndrăgosteşte de fată, voinicul lipseşte o vreme îndelungată: Şapte... de când plecat-ai, zburător cu negre plete. 6) Asistăm la o splendidă metaforă în tabloul regăsirii celor doi îndrăgostiţi: Ea ridică somnoroasă lunga genelor... – Fata plânge pentru că iubitul a părăsit-o: Toată... la fereastră, suspinând nu spui nimica (neart.) – Etc.! 7) Localitate japoneză – Poemul impresionează prin imagini vizuale, auditive şi motorii, ca de exemplu: Apoi noaptea lor... , a lor dulce vecinicie, / Ce uşor se mistuieşte prin plânsorile pustie. 8) Cec! – Din portretul prinţesei adormite: Trupul alb în goliciunea-i, curăţia ei de fată, / Răsfiratul păr de... peste perini se-mprăştie – Osie! 9) Râs!Întins la pământ (fam.) – Epocă. 10) Poemul începe cu un gazel din care aflăm: Tu auzi păşind în tindă / E... care vine – Dragostea celor doi. 11) Cei şapte ani de absenţă a zburătorului, când fata e alungată de la curte şi rătăceşte prin păduri, unde va naşte un copil de prinţ – Intrarea tainică în odaia fetei e descrisă astfel: Au ajuns să rupă gratii... – a une bolţi / şi pe-a degetelor vârfuri în iatacul tăinuit (masc., sing.). 12) În vremea de acum – Aflăm despre împărat: Mult bogat ai fost... , mult rămas-ai tu sărac.

   
 
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
1
 
2
 
3
 
 
4
 
 
5
 
 
 
6
 
 
7
 
8
 
 
 
 
9
 
 
 
10
 
11
 
12
 
 
 
VERTICAL: 1) În ultima parte a poemului, autorul descrie o nuntă împărătească, la care sunt învitaţi eroii din basmele populare: Au venit ca să serbeze nunta gingaşei mirese: / Feţi-frumoşi cu păr de aur, ...  cu solzii de oţele – Eminescu prezintă motivul comuniunii om-natură, pe care îl cunoaştem dintr-o renumită baladă populară, publicată pentru prima dată de V. Alecsandri, în 1850.  2) Din tabloul artistic al fetei, care doarme zâmbind, reţinem: Sub pleoapele închise globii ochilor se...  / Braţul ei atârnă leneş peste marginea de pat.  S-au făcut ca ceara albă faţa roşă ca un...  Coasta pe care o urcă tânărul, acăţat de pietre supre. 3) Unitate Militară   Sentimental şi emotiv, precum fragmentul în care tânăra îndrăgostită cheamă fiinţa iubită: zburător cu negre plete, vin la noapte de mă fură – Blocul Muncitoresc-Ţărănesc (siglă).     4) Deznodământul fericit se desfăşoară într-un peisaj paradisiac, unde au loc două nunţi: cea a lui Călin cu fata de împărat şi cea a gâzelor: Pare că şi trunchii vecinici poartă suflete sub coajă, / Ce suspină printre...  cu a glasului lor vrajă (sing.) – Moment.  5) Călin îşi uită misiunea de „zburător” şi se întoarce la fiinţa iubită: El din patu-i o ridică şi pe pieptul lui şi-o pune, / ...  –i zvâcneşte tare, viaţa-i parcă se răpune  Cal dobrogean.  6) Germania, unde Eminescu studiază romantismul fantastic european  – Pentru a lumina bucuria iubirii celor doi tineri, poetul introduce un tablou fermecător al nunţii din lumea măruntă a gâzelor, în care se remarcă un greier galant: El tuşeşte, îşi încheie haina plină de şireturi: / - Să iertaţi, boieri, ca nunta s-o pornim şi noi...     7) Veche unitate de măsură (pl.) – Bună! – Luna!  8) Poemul din titlul nostru constituie o creaţie pe motive folclorice în care poetul adaugă ambianţa de puritate, senzualitate şi dăruire – Joc de cuvinte.  9) Sud-Sud Est – Ioan Slavici - Incursiune.
                  10) A alăturaGazelul aminteşte o atmosferă proprie sunetelor: ... frunzele colindă, / Sun-un grier sub o grindă, / Vântul jalnicbate-n geamuri / Cu o mână tremurândă. 11) Iar pădurea lin suspină şi prin frunzele uscate / Rânduri, rânduri trece-un freamăt, ce... scutură pe toate – Condamnând fapta craiului, care şi-a alungat odrasla, autorul întrebuinţează interogaţia retorică: Bine-ţi pare să fii singur, crai bătrân fără de minţi, / Să oftezi dup-a ta fată, cu ciubucul... dinţi? – Oiţe! 12) Ascunsă, precum coliba „împistraţă” unde naşte prinţul Călin – Măiestria lui Eminescu, inovator în prelucrarea folclorului, în cizelarea versurilor până la perfecţiune.           
                             Dicţionar: IRI, BMT, OCE, SSE, OIT.


Prof. Nicolae Vicolov
    solutia
 
  ALTE CAREURI CU EMINESCU                 

   
Consultarea textului
Gazel

Toamna frunzele colindă,
Sun-un grier sub o grindă,
Vântul jalnic bate-n geamuri
Cu o mână tremurândă,
Iară tu la gura sobei
Stai ca somnul să te prindă.
Ce tresari din vis deodată?
Tu auzi păşind în tindă -
E iubitul care vine
De mijloc să te cuprindă
Şi în faţa ta frumoasă
O să ţie o oglindă,
Să te vezi pe tine însăţi
Visătoare, surâzândă.

I

Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic,
Rumenind străvechii codri şi castelul singuratic
Ş-ale râurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot -
De departe-n văi coboară tânguiosul glas de clopot;
Pe deasupra de prăpăstii sunt zidiri de cetăţuie,
Acăţat de pietre sure un voinic cu greu le suie;
Aşezând genunchi şi mână când pe-un colţ, când pe alt colţ,
Au ajuns să rupă gratii ruginite-a unei bolţi
Şi pe-a degetelor vârfuri în ietacul tăinuit
Intră - unde zidul negru într-un arc a-ncremenit.
Ci prin flori întreţesute, printre gratii luna moale
Sfiicioasă şi smerită şi-au vărsat razele sale;
Unde-ajung par văruite zid, podele, ca de cridă,
Pe-unde nu - părea că umbra cu cărbune-i zugrăvită.

Iar de sus pân-în podele un painjen prins de vrajă
A ţesut subţire pânză străvezie ca o mreajă;
Tremurând ea licureşte şi se pare a se rumpe,
Încărcată de o bură, de un colb de pietre scumpe.
După pânza de painjen doarme fata de-mpărat;
Înecată de lumină e întinsă în crivat.
Al ei chip se zugrăveşte plin şi alb: cu ochiu-l măsuri
Prin uşoară-nvineţire a subţirilor mătăsuri;
Ici şi colo a ei haină s-a desprins din sponci ş-arată
Trupul alb în goliciunea-i, curăţia ei de fată.
Răsfiratul păr de aur peste perini se-mprăştie,
Tâmpla bate liniştită ca o umbră viorie,
Şi sprâncenele arcate fruntea albă i-o încheie,
Cu o singură trăsură măiestrit le încondeie;
Sub pleoapele închise globii ochilor se bat,
Braţul ei atârnă leneş peste marginea de pat;
De a vârstei ei căldură fragii sânului se coc,
A ei gură-i descleştată de-a suflării sale foc,
Ea zâmbind îşi mişcă dulce a ei buze mici, subţiri;
Iar pe patu-i şi la capu-i presuraţi-s trandafiri.

Iar voinicul s-apropie şi cu mâna sa el rumpe
Pânza cea acoperită de un colb de pietre scumpe:
A frumseţii haruri goale ce simţirile-i adapă,
Încăperile gândirii mai nu pot să le încapă.
El în braţe prinde fata, peste faţă i se-nclină,
Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină,
Şi inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic -
Ş-apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic.

II

Ea a doua zi se miră cum de firele sunt rupte,
Şi-n oglind-ale ei buze vede vinete şi supte -
Ea zâmbind şi trist se uită, şopoteşte blând din gură:
- Zburător cu negre plete, vin' la noapte de mă fură.

III

Fiecine cum i-e vrerea, despre fete samă deie-şi -
Dar ea seamănă celora îndrăgiţi de singuri ei-şi.
Şi Narcis văzându-şi faţa în oglinda sa, izvorul,
Singur fuse îndrăgitul, singur el îndrăgitorul.
Şi de s-ar putea pe dânsa cineva ca să o prindă,
Când cu ochii mari, sălbateci se priveşte în oglindă,
Subţiindu-şi gura mică şi chemându-se pe nume
Şi fiindu-şi sie dragă cum nu-i este nime-n lume,
Atunci el cu o privire nălucirea i-ar discoasă
Cum că ea - frumoasa fată - a ghicit că e frumoasă.
Idol tu! răpire minţii! cu ochi mari şi părul des,
Pentr-o inimă fecioară mândru idol ţi-ai ales!
Ce şopteşte ea în taină când priveşte cu mirare
Al ei chip gingaş şi tânăr, de la cap pân' la picioare?
"Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburător
Şi strângându-l tare-n braţe, era mai ca să-l omor...
Şi de-aceea când mă caut în peretele de-oglinzi,
Singurică-n cămăruţă braţe albe eu întinz
Şi mă-mbrac în părul galben, ca în strai uşor ţesut,
Şi zărind rotundu-mi umăr mai că-mi vine să-l sărut.
Şi atunci de sfiiciune mi-iese sângele-n obraz -
Cum nu vine zburătorul ca la pieptul lui să caz?
Dacă boiul mi-l înmlădiiu, dacă ochii mei îmi plac,
E temeiul că acestea fericit pe el îl fac.
Şi mi-s dragă mie însămi pentru că-i sunt dragă lui -
Gură tu! învaţă minte, nu mă spune nimărui,
Nici chiar lui, când vine noaptea lângă patul meu tiptil,
Doritor ca o femeie şi viclean ca un copil!"

IV

Astfel vine-n toată noatea zburător la al ei pat.
Se trezi din somn deodată de sărutu-i fermecat;
Şi atuncea când spre uşă el se-ntoarce ca să fugă,
Ea-l opreşte-n loc cu ochii şi c-o mult smerită rugă:
- O, rămâi, rămâi la mine, tu, cu viers duios de foc,
Zburător cu plete negre, umbră fără de noroc
Şi nu crede că în lume, singurel şi rătăcit,
Nu-i găsi un suflet tânăr ce de tine-i îngrădit.
O, tu umbră pieritoare, cu adâncii, triştii ochi,
Dulci-s ochii umbrei tale - nu le fie de diochi!
El s-aşează lângă dânsa şi o prinde de mijloc,
Ea şopteşte vorbe arse de al buzelor ei foc:
- O, şopteşte-mi - zice dânsul - tu cu ochii plini d-eres
Dulci cuvinte ne'nţelese, însă pline de-nţeles.
Al vieţii vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i,
Şi-l visez, când cu-a mea mână al tău braţ rotund îl pipăi,
Când pui capul tu pe pieptu-mi şi bătăile îi numeri,
Când sărut cu-mpătimire ai tăi albi şi netezi umeri
Şi când sorb al tău răsuflet în suflarea vieţii mele
Şi când inima ne creşte de un dor, de-o dulce jele;
Când pierdută razimi fruntea de-arzătorul meu obraz,
Părul tău bălai şi moale de mi-l legi după grumaz,
Ochii tăi pe jumătate de-i închizi, mi-ntinzi o gură,
Fericit mă simt atuncea cu asupra de măsură.
Tu!!... nu vezi... nu-ţi aflu nume... Limba-n gură mi se leagă
Şi nu pot să-ţi spun odată cât - ah! cât îmi eşti de dragă!
Ei şoptesc, multe şi-ar spune şi nu ştiu de-unde să-nceapă,
Căci pe rând şi-astupă gura când cu gura se adapă;
Unu-n braţele altuia, tremurând ei se sărută,
Numai ochiul e vorbareţ, iară limba lor e mută,
Ea-şi acopere cu mâna faţa roşă de sfială,
Ochii-n lacrimi şi-i ascunde într-un păr ca de peteală.
V

S-au făcut ca ceara albă faţa roşă ca un măr,
Şi atâta de subţire, să o tai c-un fir de păr.
Şi cosiţa ta bălaie o aduni la ochi plângând,
Inimă făr' de nădejde, suflete bătut de gând.
Toată ziua la fereastră, suspinând, nu spui nimică,
Ridicând a tale gene, al tău suflet se ridică;
Urmărind pe ceruri limpezi cum pluteşte-o ciocârlie,
Tu ai vrea să spui să ducă către dânsul o solie,
Dar ea zboară... tu cu ochiul plutitor şi-ntunecos
Stai cu buze discleştate de un tremur dureros.
Nu-ţi mai scurge ochii tineri, dulcii cerului fiaştri.
Nu uita că-n lacrimi este taina ochilor albaştri.
Stele rare din tărie cad ca picuri de argint,
Şi seninul cer albastru mândru lacrimile-l prind;
Dar dacă ar cădea toate, el rămâne trist şi gol,      


         

 
 
N-ai putea să faci cu ochii înălţimilor ocol -
Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de râu
Nu-i ca noaptea cea mocnită şi pustie din sicriu;
Şi din când în când vărsate, mândru lacrimile-ţi şed,
Dar de seci întreg izvorul, atunci cum o să te văd?
Prin ei curge rumenirea, mândră, ca de trandafiri,
Şi zăpada viorie din obrajii tăi subţiri -
Apoi noaptea lor albastră, a lor dulce vecinicie,
Ce uşor se mistuieşte prin plânsorile pustie...
Cine e nerod să ardă în cărbuni smarandul rar
Ş-a lui vecinică lucire s-o strivească în zadar?
Tu-ţi arzi ochii şi frumseţa... Dulce noaptea lor se stinge,
Şi nici ştii ce pierde lumea. Nu mai plânge, nu mai plânge!

VI

O, tu crai cu barba-n noduri ca şi câlţii când nu-i perii,
Tu în cap nu ai grăunţe, numai pleavă şi puzderii.
Bine-ţi pare să fii singur, crai bătrân fără de minţi,
Să oftezi dup-a ta fată, cu ciubucul între dinţi?
Să te primbli şi să numeri scânduri albe în cerdac?
Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac!
Alungat-o-ai pe dânsa, ca departe de părinţi
În coliba împistrită ea să nasc-un pui de prinţ.
În zadar ca s-o mai cate tu trimiţi în lume crainic,
Nimeni n-a afla locaşul unde ea s-ascunde tainic.

VII

Sură-i sara cea de toamnă; de pe lacuri apa sură
Înfunda mişcarea-i creaţă între stuf la iezătură;
Iar pădurea lin suspină şi prin frunzele uscate
Rânduri, rânduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate.

De când codrul, dragul codru, troienindu-şi frunza toată,
Îşi deschide-a lui adâncuri, faţa lunei să le bată,
Tristă-i firea, iară vântul sperios vo creangă farmă -
Singuratece izvoare fac cu valurile larmă.

Pe potica dinspre codri cine oare se coboară?
Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o măsoară.
Şapte ani de când plecat-ai, zburător cu negre plete,
Ş-ai uitat de soarta mândrei, iubitoarei tale fete!

Şi pe câmpul gol el vede un copil umblând desculţ
Şi cercând ca să adune într-un cârd bobocii mulţi.
- Bună vreme, măi băiete! - Mulţumim, voinic străin!
- Cum te cheamă, măi copile? - Ca pe tată-meu - Călin;
Mama-mi spune câteodată, de-o întreb: a cui-s, mamă?
"Zburătoru-ţi este tată şi pe el Călin îl cheamă."
Când l-aude, numai dânsul îşi ştia inima lui,
Căci copilul cu bobocii era chiar copilul lui.
Atunci intră în colibă şi pe capătu-unei laiţi,
Lumina cu mucul negru într-un hârb un roş opaiţ;
Se coceau pe vatra sură două turte în cenuşă,
Un papuc e sub o grindă, iară altul după uşă;
Hârâită, noduroasă, stă în colb râşniţa veche,
În cotlon torcea motanul, pieptănându-şi o ureche;
Sub icoana afumată unui sfânt cu comănac
Arde-n candel-o lumină cât un sâmbure de mac;
Pe-a icoanei policioară, busuioc şi mint-uscată
Umplu casa-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată;
Pe cuptiorul uns cu humă şi pe coşcovii pereţi
Zugrăvit-au c-un cărbune copilaşul cel isteţ
Purceluşi cu coada sfredel şi cu beţe-n loc de labă,
Cum mai bine i se şede unui purceluş de treabă.
O beşică-n loc de sticlă e întinsă-n ferestruie
Printre care trece-o dungă mohorâtă şi gălbuie.
Pe un pat de scânduri goale doarme tânăra nevastă
În mocnitul întuneric şi cu faţa spre fereastă.
El s-aşează lângă dânsa, fruntea ei o netezeşte,
O desmiardă cu durere, suspinând o drăgosteşte,
Pleacă gura la ureche-i, blând pe nume el o cheamă,
Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă,
Spăriet la el se uită... i se pare că visează,
Ar zâmbi şi nu se-ncrede, ar răcni şi nu cutează.
El din patu-i o ridică şi pe pieptul lui şi-o pune,
Inima-i zvâcneşte tare, viaţa-i parcă se răpune.
Ea se uită, se tot uită, un cuvânt măcar nu spune,
Râde doar cu ochii-n lacrimi, spărietă de-o minune,
Ş-apoi îi suceşte părul pe-al ei deget alb, subţire,
Îşi ascunde faţa roşă l-a lui piept duios de mire.
El ştergarul i-l desprinde şi-l împinge lin la vale,
Drept în creştet o sărută pe-al ei păr de aur moale
Şi bărbia i-o ridică, s-uită-n ochii-i plini de apă,
Şi pe rând şi-astupă gura, când cu gura se adapă.

VIII

De treci codri de aramă, de departe vezi albind
Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.
Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt,
Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet;
Pare că şi trunchii vecinici poartă suflete sub coajă,
Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă.
Iar prin mândrul întuneric al pădurii de argint
Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind;
Ele trec cu harnici unde şi suspină-n flori molatic,
Când coboară-n ropot dulce din tăpşanul prăvălatic,
Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace,
În cuibar rotind de ape, peste care luna zace.
Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine
Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline,
Umplu aerul văratic de mireasmă şi răcoare
A popoarelor de muşte sărbători murmuitoare.

Lângă lacul care-n tremur somnoros şi lin se bate,
Vezi o masă mare-ntinsă cu făclii prea luminate,
Căci din patru părţi a lumii împăraţi şi-mpărătese
Au venit ca să serbeze nunta gingaşei mirese;
Feţi-frumoşi cu păr de aur, zmei cu solzii de oţele,
Cititorii cei de zodii şi şăgalnicul Pepele.
Iată craiul, socru-mare, rezemat în jilţ cu spată,
El pe capu-i poartă mitră şi-i cu barba pieptănată;
Ţapăn, drept, cu schiptru-n mână, şede-n perine de puf
Şi cu crengi îl apăr pagii de muscuţe şi zăduf...
Acum iată că din codru şi Călin mirele iese,
Care ţine-n a lui mână mâna gingaşei mirese.
Îi foşnea uscat pe frunze poala lungă-a albei rochii,
Faţa-i roşie ca mărul, de noroc i-s umezi ochii;
La pământ mai că ajunge al ei păr de aur moale,
Care-i cade peste braţe, peste umerele goale.
Astfel vine mlădioasă, trupul ei frumos îl poartă.
Flori albastre are-n păru-i şi o stea în frunte poartă,

Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună
Nunul mare, mândrul soare, şi pe nună, mândra lună.
Şi s-aşează toţi la masă, cum li-s anii, cum li-i rangul,
Lin vioarele răsună, iară cobza ţine hangul.

Dar ce zgomot se aude? Bâzâit ca de albine?
Toţi se uită cu mirare şi nu ştiu de unde vine,
Până văd păinjenişul între tufe ca un pod,
Peste care trece-n zgomot o mulţime de norod.
Trec furnici ducând în gură de făină marii saci,
Ca să coacă pentru nuntă şi plăcinte, şi colaci;
Şi albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur,
Ca cercei din el să facă cariul, care-i meşter faur.
Iată vine nunta-ntreagă - vornicel e-un grierel,
Îi sar purici înainte cu potcoave de oţel;
În veşmânt de catifele, un bondar rotund în pântec
Somnoros pe nas ca popii glăsuieşte-ncet un cântec;
O cojiţă de alună trag locuste, podu-l scutur,
Cu musteaţa răsucită şede-n ea un mire flutur;
Fluturi mulţi, de multe neamuri, vin în urma lui un lanţ,
Toţi cu inime uşoare, toţi şăgalnici şi berbanţi.
Vin ţânţarii lăutarii, gândăceii, cărăbuşii,
Iar mireasa viorică i-aştepta-ndărătul uşii.

Şi pe masa-mpărătească sare-un greier, crainic sprinten,
Ridicat în două labe, s-a-nchinat bătând din pinten;
El tuşeşte, îşi încheie haina plină de şireturi:
- Să iertaţi, boieri, ca nunta s-o pornim şi noi alături.
   



Poemul Călin are ca temă motivul zburătorului. Zburătorul este, în concepţia poporului nostru, un personaj fantastic, care poate lua diferite înfăţişări. El se aratăpe înserat tinerelor fete, le determină să se îndrăgostească de el şi apoi dispare. Motivul a constituit punctul de plecare pentru multe creaţii literare cum ar fi: Zburătorul de Ion Heliade Rădulescu, Sburătorul, Crai Nou de Vasile Alecsandri, Luceafărul de Mihail Eminescu, care au, din această cauză, un profund specific naţional.  Poezia este romantică, fiindcă are ca subiect o poveste de dragoste, de fapt o dezvoltare a motivului popular al Zburătorului. Se arată, astfel, preţuirea pentru folclor specificăromanticilor. Eroii poemului sunt profund romantici. Eroina este excepţionalăprin frumuseţea ei fizică, dar şi spirituală. Zburătorul este un personaj fantastic, deci romantic. Călin este un erou excepţional, fiindcă este construit la punctul de interferenţă.dintre motivul Zburătorului şi un prinţsau un voinic din basmele populare, dacă nu chiar cu Făt-Frumos, adică Sfântul Soare, ca în Luceafărul. Ideea realizării acestui poem îi este dată de versificarea basmului Călin Nebunul. Eminescu abandonează firul narativ din basmul amintit şi creeazăun poem romantic, alcătuit din opt fragmente, lăsând pe cititor să participe, cu fantezia lui, la umplerea spaţiilor dintre acestea. Primul fragment aduce un decor romantic cu un castel, în carejiăjrj^dejm voinic, spre a cuceri inima frumoasei fete de împărat, ascunsă în iatacul tăinuit. În fragmentul al doilea, fata de împărat constată efectele venirii Zburătorului şi în taină îl cheamă: — „Zburător cu negre plete, vin’ la noapte de mă fură”. Ascensiunea sentimentului de iubire în sufletul fetei de împărat o remarcăm în fragmentul al treilea, când eroina se contemplă,asemeni lui Narcis, în oglindă şi constată că este frumoasă: „Cum că ea frumoasa fată a ghicit că e frumoasă”.  Avem o evaziune în basm, dar, în acelaşi timp, în vis: „Al vieţii vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i” iar unitatea o dă trăirea sentimentului de iubire. Clipele de bucurie sunt urmate de cele de durere din fragmentul cinci. Zburătorul, potrivit destinului său, trebuie să dispară. Fata de împărat, părăsită, trăieşte clipe dramatice: „S-au făcut ca ceara albă. faţa roşă ca un măr”. Ea este alungată, dar mai apoi şi bătrânul crai, „cu barba-n noduri”, trimite zadarnic crainici ca s-o găsească şi s-o aducă înapoi. în fragmentul al şaptelea, Zburătorul se întoarce sub forma unui voinic, numit Călin. El găseşte fata după şapte ani într-o colibă, unde trăia ascunsă cu băiatul ei. Este o evaziune romantică în natură,dar în acelaşi timp, prin descrierea realistă, un fragment din viaţa socială.Fragmentul al optulea este cel mai bine realizat, sub aspect poetic, şi cuprinde nunta din codru dintre Călin şi fata de împărat. Este un fragment de basm, dublat de o nuntă alegorică între un fluture şi o floare {„mireasa viorica’), alegorie care ar vrea sădefinească parcă iubirea prin metafora „un fluture pe-o floare”.  Fragmentul al optulea din poemul Călin (file din poveste) construieşte o imagine a unei nunţi, ca în basmele populare, aşa cum o va relua George Coşbuc, în Nunta Zamfirei, cu alte mijloace artistice. Este un tablou romantic, sugerând mitul comuniunii dintre om şi natură. Astfel, „Pare-că şi trunchii veciniei poartă suflete sub coajă, /Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă”. Masa împărătească este lângă codru, lângă lac şi adunăîmpăraţi şi împărătese, veniţi „din patru părţi a lumii” „Feţi-frumoşi cu păr de aur, zmei cu solzii de oţele, / Cititorii cei de zodii şi şăgalnicul Pepele”. Craiul este gătit cu mitră,cu schiptru şi şade pe perine de puf. Nunul mare este mândrul soare, iar nunăeste mândra lună, sugerând o imagine din Mioriţa,dar mai ales din balada populară Soareleşi Luna, ceea ce dă poeziei un profund caracter de specific naţional. Modelul de frumuseţe, în concepţia poporului român, este mireasa prinţesă. Ea are „păr de aur moale”, faţa îi este „roşie ca mărul”, „o stea în frunte poartă”. Florile albastre, pe care le are în păr, sugerează imaginea iubitei din poezia Floare albastră a lui Mihail Eminescu.   Alegoria nunţii gâzelor sugereazăpregătirea şi desfăşurarea nunţii împărăteşti. Furnicile duc sacii de faină, ca să coacă pentru nuntă pâine şi colaci. Albinele aduc miere, cariul face cercei, greierele este vornic, un bondar zice un cântec, fluturele este mirele, alţi fluturi îi fac o suită, ţânţarii joacă rolul de lăutari, mireasă este o floare delicată, viorica. Felul în care mireasa viorica îşi aşteaptă sfioasă, în dosul uşii, mirele este o atitudine umană. Un greier crainic sprinten sare pe masa împărătească şi-şi cere iertare pentru faptul că pornesc şi gâzele o nuntă alături.  Alegoria nunţii gâzelor are o nuanţăironică. Fluturii sunt „şăgalnicişi berbanţi”, bondarul„rotund în pântec / Somnoros pe nas ca popii glăsuieşte-ncet un cântec”, fluturele mire are„musteaţa răsucită”. Este o subtilă notă de critică socială, cu aluzii evidente la epocă. Se poate face o analogie cu poezia Concertul în luncă de Vasile Alecsandri. Alegoria este un procedeu venit din literatura clasicistă. Găsim deci şi în această poezie romantică elemente de realism şi de clasicism.  Stilul eminescian se caracterizează printr-un imaginar romantic de basm, prin originalitate şi muzicalitate, prin simplitateşi profunzime, prin specific naţional, prin marea varietate a mijloacelor de versificaţie. Pentru a construi imaginea feerică de basm a nunţii, în codru, Eminescu utilizează metafore ca: „iarba…de omăt”, „codride aramă”, „pădurii de argint”, „cuibar rotind de ape”,„bulgări fluizi”, dar şi personificări: „trunchii veciniei poartă suflete sub coajă / Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă”, „Lângă lacul care-n tremur somnoros şi lin se bate”, „suspină-n flori molatic”pentru a sugera profunda comuniune dintre om şi natură. Epitetele au o deosebită expresivitate: „Faţa-i roşie ca mărul”, „păr de aur moale”, „foşnea uscat”, „bulgări fluizi”,„şăgalnicul Pepele”, „ţapăn, drept”, „somnoros şi lin se bate”, fiindcă ele sunt integrate în structura unor metafore şi a unor metonimii, sau au sunete care dau asonante.  Metonimiile sugerează, prin efecte, cauzele care le-au produs: „denoroc i-s umezi ochii”, „Faţa-i roşie ca mărul”, „lacul… se bate”, împletindu-se cu metafore, epitete şi personificări ca în expresiile poetice: „împlu aerul văratic de mireasmă şi răcoare”. „In cuibar rotind de ape, peste care luna zace”, „sar în bulgări fluizi”, „curg în râuri sclipitoare”. Din această împletire a mijloacelor de stil rezultă expresii specifice lui Eminescu, rezultă acea originalitate şi densitate a stilului.  Alegoria nunţii sugereazăcomportamentul uman cu vădit caracter de umor spre a obţine, prin contrast, o paralelă între excepţionalitatea eroilor romantici şi caracterul de duzină, de gâze, al eroilor de tip social: „vornicele– un grierel” „ţânţarii lăutarii”, „Cu musteaţa răsucită şede-n ea un mire flutur” fluturii sunt „şăgalnicişi berbanţi”, bondarul somnoros este „rotund în pântec” ş\ pare a rosti un cântec, albinele ca nişte femei harnice aduc miere, în timp ce furnicile, asemeni unor servitoare „ducând în gură de taină marii saci”, coc pentru nuntă„şi plăcinte, şi colaci”.  Eminescu ştie să dea valoare elementelor de versificaţie, utilizând rima rară: oţele-Pepele, răstoace-zace, rima asonantă: omăt-tămâiet, rima variată, adică verb cu substantiv: pună-lună,rima bogată: rangul-hangul, sprinten-pinten, rima interioară: iiuiki lună,mare-soare, precum şi cuvinte cu valoare onomatopeică: „murmuitoare”, „băzâit”.  Apropierea de limbajul popular se face, folosind cuvinte ca: „omăt”,„colb”, „hangul”, „zdrumicate” „răstoace”. Găsim o abundenţă de elemente narative şi de dialog, care dau un caracter spontan stilului.

 




       

 
 Solutia careului: Atat de frageda






1
a
2
d
3
m
4
 i
5
 r
6
a
 
 
8
 a
9
 t
10
 a
11
 t
 
 
2
 M
 
E
 
I
 
 
 
A
 
T
 
A
 
S
 
A
 
R
 
E
 
A
3
 O
 
S
 
 
 
B
 
R
 
A
 
T
 
E
 
 
 
E
 
M
 
A
4
  R
 
E
 
C
 
I
 
 
 
R
 
O
 
M
 
A
 
N
 
A
 
 
 
 
 
R
 
E
 
N
 
U
 
N
 
T
 
A
 
R
 
E
 
 
 
A
6
  S
 
T
 
R
 
 
 
S
 
A
 
 
 
N
 
A
 
 
 
I
 
P
7
  C
 
 
 
E
 
C
 
O
 
 
 
M
 
A
 
T
 
A
 
S
 
A
8
  R
 
D
 
 
 
A
 
R
 
B
 
O
 
R
 
A
 
 
 
T
 
R
9
  I
 
E
 
R
 
T
 
 
 
E
 
T
 
E
 
 
 
T
 
O
 
I
10
  E
 
C
 
I
 
 
 
M
 
A
 
I
 
 
 
M
 
O
 
R
 
T
11
  R
 
A
 
S
 
A
 
I
 
 
 
V
 
I
 
E
 
T
 
I
 
I
12
  I
 
N
 
C
 
R
 
E
 
D
 
E
 
R
 
E
 
 
 
C
 
E
   

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu